Se spune că un înţelept a văzut mai multe femei în faţa unei case plângând şi tânguindu-se amarnic. Întrebate de pricina lacrimilor, ele răspunseră: în această casă tocmai şi-a dat sufletul o tânără mamă. Şi acum copilaşul ei, stă şi se joaca cu nevinovăţie lângă ea, aşa cum obişnuiesc să se joace copii fără să ştie în ce joc tragic este. Exista oare, - agăugară ele – ceva mai trist şi mai cutremurător la această privelişte? Fireşte – veniţi cu mine unde vă voi duce eu.
Şi le duse la altă casă. Şi aici zăcea fără suflare o tânără mamă. Lângă ea stătea o servitoare, ţinând în braţe copilul nou-născut al celei răposate. Mama aceasta este mai de plâns – grăi înţeleptul, decât aceea pe care am părăsit-o. Amândouă sunt tinere şi au lăsat câte un copil, numai că al celei dintâi îşi cunoaşte cel puţin mama, chipul ei familiar, duioşia ei, dragostea ei. Atât numai că nu cunoaşte înţelesul morţii şi nu ştie că moartea înseamnă depărtarea de ea. Însă când va fi mai mare va căpăta şi acest înţeles, va afla ce a pierdut cu moartea ei. Îşi va aduce aminte de ea, va păstra în inima o amintire plină de credinţă, va merge la mormântul ei şi va lăcrima aşa cum nu a ştiut să o facă când era mic.
Dar copilul celei de a doua, va fi crescut de o străină şi pe mama care a plătit cu viaţa ei nu o va cunoaşte. Ba după obiceiul copiilor va avea îm această străină pe mama sa şi nu va cunoaşte adevărata iubire şi adevăratul devotament matern.
Amintesc acestea pentru că mai mulţi din fiii poporului nostru după toate cele întâmplate nouă tuturor par să nu ştie ce joc primejdios duc ei cu Sfânta Biserică care aşa cum spune mare Eminescu „este mama noastră a tuturor”. De aceea se aseamănă de multe ori, sau putem să ne asemănăm celor doi copii. Unii, care au fost crescuţi o perioadă de mam lor (şi mă refer la cei mai vârstnici) au fost călăuziţi în spiritul şi voinţa ei, au trăit după cele rânduite. Atunci când nu mai urmează învăţăturile şi preceptele ei, când se pun de-a curmezişul lor şi râd chiar de ele, se aseamănă acelui copil ce face tot felul de ghiduşii pe patil de moarte fără să bănuiască că în curând îi va pierde prezenţa.
Fireşte aceasta este un joc trist, dar totuşi departe de a fi cel mai trist. Căci ei îşi cunosc cel puţin mama şi mai ştiu de existenţa ei; îşi mai amintesc de ea din când în când; la sărbătorile mari, la momente deosebite din viaţa lor, fie botez, cununie dar mai ales în ceasuri de nevoie şi primejdie şi de ce n-am spune-o la bătrâneţe.
În miopia şi uşurinţa lor nu vor nici o clipă să recunoască că-i aşteaptă despărţirea veşnică de mama lor.
Mai rău stau lucrurile cu ceilalţi. Şi aici mă refer la lumea tinereţii. Aceştia nu cunosc pe mama lor. Şi după obicei o recunosc pe străină după ale căror moravuri şi forme sunt educaţi. Ei, nu-i vor plânge moartea la despărţirea de ea şi nu-i vor cinsti memoria pentru că n-au avut prilejul să o cunoască vreodată.
Ce se va întâmpla şi ce trebuie să se întâmple aşadar? Generaţia mai veche s-a bucurat de o educaţie religioasă cât de cât, fie în familie, fie în şcoală. Dar tinerii noştri câţi au putut să primească aceleaşi bucurii? Ei nu cunosc istoria,viaţa, strădania şi idealurile sale şi în consecinţă nu simt dragoste pentru ea, stau în faţa ei ca străinii. Cum să-i păstreze credinţă, devotament? Şi mai mult gura limbută a unora până astăzi după atâtea decenii de forţare la necredinţă în numele libertăţii se pronunţă cu neruşinare pentru soarta fiilor poporului nostru.
Nu există primejdia ca pentru poporul român născut creştin-ortodox, ca într-o bună zi ei să-şi schimbe această mamă cu alta şi este oare neîntemeiată această primejdie?Cine priveşte în jur pentru a vedea noile tendinţe, noile ispitiri ale timpului, va admite ce spunem. Şi dacă o va spunem n-o facem în numele nostru ci în numele Aceluia care „s-a dat pe sine pentru ea... pentru ca să fie sfântă şi fără prihană” (Efes. 5,25). „Iar de nu va asculta de ea, să-ţi fie ţie ca un păgân şi ca un vameş” (Mat. 18,17).
Fie dar, ca toţii care acum sunt chemaţi să îndrume destinele fiilor să lupte ca mama să nu fie răpită de la copii, să se pregătească să o cunoască, să o preţuiască, să o iubescă, să o iubească şi să-i rămână credincioşi. Când vor afla cine-i, nu o vor mai privi întunecat, cu reticenţe. După atâta timp este sperioasă ca o femeie de durerile naşterii. Dar mai bine aşa decât în casa unei femei sterpe, în care nu domneşte frica, nici bucuria, nici speranţa. Să ne rugăm pentru această renaştere. O chezăşie pentru aceasta o constituie vremea şi ea este străduinţa de a gândi, a pricepe, a cauta să înţelegi cu duhul şi zădărnicia tânguielile cu cerinţele exagerate ale momentului trecător când va pătrunde în conştiinţă va întreba: sunt eu fiul Bisericii lui Hristos?
Şi răspunsul la aceasta întrebare nu ţi-l vei lua de la catedre şi din scrierile necreştinilor, nu din scrierile reformatorilor vremii nu din scrierile înţelepţilor care îşi aleg punctul lor de vedere, ci din laptele care ne face să creştem spre desăvârşire.
Arătaţi dar, dovada dragostei voastre ca şi a laudei noastre pentru voi.
